entru a construi vila de la Longone, in Brianza, tatal scriitorului se ruinase; si oricat de multi ani ar fi durat mizeria familiei, mama se legase intr-un mod morbid si inacapatanat de aceasta casa astfel ca nu voia deloc sa se lipseasca de ea desi era in detrimentul copiilor sai. Dupa moartea mamei, Carlo Emilio Gadda vinde casa care devenise imaginea dureroasa a «tineretii sale cenusii», «Bestia neagra a psihozei sale». Apoi incepe sa astearna pe hartie un roman cu profunde radacini autobiografice in care «in acea regiune Maradagal atat de asemanatoare, in multe aspecte cu... Brianza», in acea casa de tara de pe deal, retraieste impacat cu lumea exterioara, dar intr-o suferinta «lipsita de orice mila», umbra «invaluita, neagra» a batranei mame.
Formatia stiintifica si nevoia de ordine il conduc deci pe inginerul electronist C.E. Gadda la a intreprinde, prin intermediul scrisului literar, un parcurs dureros al cunoasterii si al anchetei rationale «a realitatii universale».
Desi avand aceasta intentie, care este ea insasi pozitivistica si proprie sec XIX, ea se anuleaza transformandu-se intr-un tablou al sec. XX in care vor fi pictate din cele mai diferite puncte de vedere, cu o furie neagra, inselaciunea interioara de nerezolvat a protagonistului si haotica «incurcatura» a intregii societati umane.
Nici natuarlista nici neorealista nici avangardista (in ciuda faptului ca a fost luata dupa modelul scriitorilor neoavangardisti), desi extraordinar de singura, unica si foarte expresionista apare astfel capacitatea mimetica a lui Gadda.
Revoltandu-se fata de modurile obisnuite de transcrierea realitatii in pagina literara, modul sau de a scrie baroc si grotesc percepe si portretizeaza «barocul si grotescul» care «se afla deja in lucruri», in natura si in istorie.
Cu treceri rapide de la tragic la comic, de la grotesc la sarcastic, «lumea fenomenologica», in varietatea ei multipla si fluida, in aspectele salecele mai minutioase, in cele mai joase si neplacute marsavii ale sale, de la vise la inflamatii, de la himere la scuipaturi, este inregistrata si deformata in acelasi timp in mod brutal. Si ca intr-o oglinda fidela si deformanta a inselaciunii universale, substantive, verbe si adjective vor fi in mod haotic enumerate si acumulate.
Nu numai cele mai diferite registe stilistice, ci si cele mai diferite limbaje — de la italiana literara si aulica la italiana din regiunea Lombardia populara si burgheza, de la spaniola la dialectele meridionale, la cele mai felurite tehnicisme, arhaisme si neologisme — sunt instrumente de inregistare obiectiva dar in acelasi timp parodie si satira a Italiei fasciste, transpuse atat de clar in imaginarul stat sud-american Maradagal. Atat de apropiate si topite unele cu celelalte, limbajele si stilurile cele mai disparate in mod implacabil demistifica si demasca acele ipocrizii meschine ale «ritualisticii burgheze» care, depasind zidul inconjurator, insulta tacerea solitara a protagonistului si dezlantuie ura cea mai disperata.
Ajuns in sfarsit la cunoasterea unei «de nevindecat dureri nevrotice, de acum incolo constient» ,«ingrozit de vanitatea goala a lucrurilor», Gadda intrerupe naratiunea in circumstante misterioase, lasand in suspensie acest roman liric, aceasta capodopera pe care a asteptat-o toata viata, din 1936 pana in 1970. Si cititorului ii raman sunete, sugestii, teribile si extraordinare emotii.
