talo Calvino a ingrijit aceasta culegere de basme, care proveneau din diferitele traditii regionale ale Italiei, la mijlocul anilor ’50. O rigurosa munca de colectare si clasificare, care il va tine ocupat pe scriitor mai bine de doi ani. Interesul sau pentru basm este strain de orice atitudine nostalgica; putem sa intrevedem o nuanta de intima satisfactie atunci cand Calvino, in introducerea operei, afirma ca genul “basm” «intre scriitori si poeti nu cunoaste la noi voga romantica pe care a traversat-o Europa de la Tieck la Puskin».

A ramas, in schimb, apanajul total al asa-zisei literaturi pentru copii, trezind atentia literatilor si cercetatorilor aproape exclusiv din motive de caracter sociologic si etnografic, ca in cazul culegerilor lui Pitrè, Imbriani sau Comparetti, colectionari si martori ai unui patrimoniu foarte bogat deoarece are trasaturi stilistice si motive care revin periodic, tipice pentru toate traditiile orale. Si Calvino, cultivator al ordinii si al exactitatii in literatura, nu ezita sa declare dificultatea pe care a simtit-o in abordarea unei materii atat de dense si, ca sa spunem asa, instinctive, aparent lipsita de scheme si reguli compozitionale: «eu ma scufundam in aceasta lume submarina fara nici o experienta de specialitate, fara ochelari doctrinari, neavand nici macar acea butelie de oxigen care este entuziasmul— care se respira mult in zilele noatre — pentru orice situatie spontana si primitiva, pentru orice revelatie a ceea ce —cu o expresie gramsciana foarte fericita – numim astazi „lumea subalterna”; desi expus la toate nenorocirile pe care le poate starni un element aproape inform, care nu poate fi niciodata dominat in mod constient in profunzime, ca acela al lenesei si pasivei traditii orale».

Un scop dublu, asadar, asa cum dubla poate fi considerata intreaga vocatie literara a lui Calvino, care se afla intotdeauna suspendata intre complexitatea fara iesire si tensiunea lucrului exact, pana la simplificarea geometrica; si daca pe de-o parte Calvino, ca recunoscator al studiilor lui Propp despre basmul popular rus, pleaca de la «o manie, o foame, o foame nepotolita de versiuni si variante, o febra comparistica si clasificatorie», ale carei motive, episoade si personaje devin componentele sterile ale unui anumit mecanism narativ care se repeta in locuri si epoci diferite, pe de alta parte creste si se intareste in el convingerea ca «basmele sunt adevarate», deoarece constituie o «explicatie generala a vietii» si «sunt catalogul destinelor care se pot da unui barbat si unei femei». Ele reprezinta vocea, poate impersonala, dar tocmai de aceea si mai autentica, a unei existente primare, imediate, totale atat in elanurile cat si in spaimele sale, atat in ilogicile sale povesti de dragoste cat si in urile sale cele mai profunde si de neexplicat; o existenta, la o analiza atenta, destul de asemanatoare cu aceea pe care a trait-o fiecare dintre noi in anii, mai mult sau mai putin indepartati, mai mult sau mai putin regretati, ai copilariei noastre.

IN ALTO