Viata este astfel facuta sa fie desenul, oricat de arabesc, al unei singure linii, si latenta lucrurilor netraite ramane o enigma vie dar pe care o putem parcurge putin sau deloc: rana a memoriei cine stie daca se va evapora apoi sau va ramane fidela ca o remuscare. Arta permite in schimb intoarceri eterne asupra a ceea ce este deja facut pentru a replasmui formele care — chiar daca este vorba de Gioconda sau Orlando furioso — sunt pentru autor raspantie a altor parcursuri, alvei gravidi de imbunatatiri aduse in mod potential fiind nu mai putin infinite.
Astfel nu suntem niciodata incurajati de opere care au o statornicie perfecta pe care ne-am dori-o si noi din dragoste si tandrete, si forma lor finala e adesea putin mai mult decat o conventie: ne emotioneaza povestea Didonei stiind ca Virgiliu pe moarte va fi ars exametri pe care el ii putea corecta si care pentru noi erau perfecti, sau citim Petrarca constienti ca a lucrat pana la capat la Cantonier ca si cum ar fi fost un caleidoscop infinit. — Nu se merge niciodata catre ce-i mai bun: scrupulele lui Tasso si Manzoni ajunsera pana la masacru sau la repudierea operelor lor de capatai : si totusi iata, le citim si pe acelea.
Cazul lui Michelangelo este, relativ la Gadda, poate cel mai in masura sa ne faca sa intelegem ceva, deoarece Buonarroti isca atatea descumpaniri cu operele sale neterminate, incat acestea ar fi fost slefuite de un “finisor” deosebit de scrupulos daca ceea ce era deja facut nu ar l-ar fi absorbit in mod providential pe Michelangelo in regatul inofensiv al celor drepti.
Si opera neterminata a lui Gadda a fost intr-adevar o alegere deliberata si neechivoca: astfel, minunatul Pasticciaccio este un roman politist — asa cum se intampla mereu in realitate — fara solutie, si Cunoasterea durerii a fost stransa de editor sub forma de roman, in daruirea aproape smulsa autorului de la munca unui filolog fidel.
Un fulger asupra lui 220 este, in schimb, o ramasita splendida a unui roman neterminat, din care, 12 ani mai tarziu, ar fi fost scoase “tablourile milaneze” ale Adalgisei — Intr-una dintre paginile finale se va vedea faptul ca Gadda redusese povestea de moarte si adulter pe care o avea in minte la linia simpla a unei parabole: ca si cand ar fi un Balzac. Dar «e ca si cum o femeie incepe sa nasca si i se nasc trei fete in locul unui baiat». Astfel personajul la inceput secundar al Adalgisei — inventie a sublimelor opere din anii ‘900 — explodeaza cu toata virulenta sa carnoasa, rasturnand planurile, orientand povestea catre centrul resentimentului sau sanguin, popular, scrupulos si plin de furie. Pretul, in momentul in care Gadda o abandona pe Adalgisa, balzaciana sa “parabola” fu sacrificarea Elsei — pe care o recuperam aici — facuta vie si palpabila cu o finete, o erotica si miloasa complicitate incat ne lasa fara grai: este aceeasi privire cu care va fi invaluita Liliana Balducci din Pasticciaccio: incat ne face sa ne gandim la atitudinea lui Tolstoj fata de Karenina.
Fata de palpitarea indoielnica a vietii care se acuta pe ea insasi, literatura nu se joaca ci e (scrise Gadda despre Shakespeare) cunoastere. Asupra acestui lucru converg darurile unui scriitor, mostenitorul perfect si surprinzator, ca nici unul altul, al unei traditii literare supreme (Dante, Compagni, Villani, Leonardo, Machiavelli, Guicciardini, Cellini, Ariosto, Manzoni, Porta, Belli…).
Nimic mai “actual” in ceea ce priveste marea bogatie pe care Gadda o manipuleaza in sens contrar scriitorului — zeu care, olimpic si facand parte din sec. XIX, “planeaza” din inaltimi asupra oricarui loc torturant al unei lumi depasite. — El scrie despre sufletul cel mai ranit si destramat de catre catastrofa perena a timpului si de faptul : de ce s-ar incapatana astfel sa-l descrie? — si apoi de ce ar face-o pentru o reparare imposibila dat fiind faptul ca nu va putea realiza decat un raport relativ si tendentios al acestui vartej intre o lume si un “eu” la randul sau cu totul instabil, relativ, care iti scapa, sarcastic, surprins- ar fi zis Gadda “spasmic”?…
Insesi cuvintele si frazele, ca si pentru al sau Leibniz pe care l-a citit si l-a rascitit, sunt «définitions nominales provisionnelles» ( definitii nominale provizorii) care hazardeaza desene care nu pot fi duse la bun sfarsit ale vesnicei «connexion universelle des choses» (conexiune universala a lucrurilor).
… Dar daca totul este conectat cu totul- intorcandu-ne la Un fulger asupra lui 220 — dragostea Elsei are firele sale invizibile care o leaga de restul cosmosului, de la cerurile stelare la puful cainilor, de la nsurile sterse cu grija ale copiilor la vantul leopardian care trece printre pomi seara: si nu mai exista “ideologie” sau “poetica” care sa poata scinda sublimul tragediei de banalitatea lucrurilor.
Patosul e peste tot. Este deja celebrul irezistibil registru comic care nu mai e deci singur, travesteste de la Secchie Rapite dramele esentiale ale existentei si ale cunoasterii.
