INTAMPLARILE TRAITE DE STRAMOSII NOSTRI SUNT O PARABOLA A OMULUI MODERN, IN ACEASTA OPERA ITALO CALVINO RECURGE LA IRONIE CA ARMA DE APARARE

rilogia lui Italo Calvino Stramosii nostri este o lectura scrisa in anii tineretii a caror amintire se pierduse pe masura scurgerii timpului odata cu imensa masa a lucrurilor pe care noi toti le dam uitarii. In Italia se afirma astazi ca Italo Calvino este, daca nu cel mai mare, cel putin printre cei mai mari literati italieni ai celei de-a doua parti a secolului XX. O lectura mai atenta a operelor sale, plecand de la aceste trei romane de intindere redusa, poate sau nu sa dea dreptate exegetilor lui Calvino sau ne va dezvalui daca ei s-au grabit in a-l consacra drept unul dintre marii literati ai Italiei.

Italo Calvino spunea ca va fi asimilat neverosimilului si fanteziei din care sunt tesute cele trei romane ale cicului Stramosii nostri dupa ce a scris povestiri neorealiste, povesti intamplate altora sau despre care isi imagina ca se intamplasera sau putusera sa se intample altora. «Acestia –spune Calvino- erau oameni cum s-ar spune din popor, dar intotdeauna putin mai altfel, oricum persoane curioase, pe care poti sa ti le imaginezi numai in functie de ceea ce spun si de gesturile pe care le fac care nu se pierd prea mult in spatele gandurilor si a sentimentelor. Scriam repede, cu fraze scurte. Ceea ce ma interesa era sa redau un anumit elan, o anumita expresie».

Scrise in cursul unui deceniu si publicate separat, cele trei romane scurte Vicontele injumatatit (1952), Baronul catarator (1957) si Cavalerul inexistent au fost reunite in 1960 in volumul Stramosii nostri. Aceasta trilogie se vrea un portret alegoric in devenire al omului sau mai bine spus al intelectualului contemporan: o ironica si, parca descinsa din basme, metafora a limitelor care distreaza si este distrata, o metafora a conditionarilor si a posibilitatilor ratiunii umane de a cunoaste si de a se pune in raport cu realitatea istorica si sociala. In toate cele trei romane naratiunea este incredintata unui narator intern, martor direct sau protagonist secundar al intamplarii: nepotul vicontelui in Vicontele injumatatit, fratele baronului in Baronul catarator si calugarita Teodora care, in final, se identifica cu personajul Bradamante in Cavalerul inexistent. Ascunzandu-se in spatele interpunerii naratorilor fictivi, ca prin acest procedeu sa poata observa din exterior intamplarile personajelor, Calvino proiecteaza intr-un trecut indepartat si fantastic (respectiv sfarsitul secolului XV, secolul XVI si epoca lui Carol cel Mare) modele de comportament uman si intelectual care actioneaza in societatea contemporana. Pentru exactitate, in figurile celor trei protagonisti – vicontele Medardo di Terralba, sfartecat in jumatate dupa o lupta cu turcii, baronul din Liguria, Cosimo Piovasco di Rondò, care a trait toata viata in copaci, si in sfarsit cavalerul Agilulfo din care exista numai armatura – putem recunoaste Stramosii nostri. In basmul alegoric Vicontele injumatatit vicontele injumatatit Medardo di Terralba intelege si cunoaste lucruri care «din interior cineva nu indrazneste sa le creada», pentru a se intoarce apoi «in aceasta lume a noastra plina de responsabilitati si de focurile fatalitatii» din nou intreg, cu «experienta celor doua jumatati reimpreunate», «nici rau, nici bun». In Rau ca si in Bine injumatatirea devine o posibilitate de a cunoaste intr-un mod mai lucid lumea, de a putea atinge apoi reunificarea sau mai precis o constientizare superioara bazata pe suma experientei duble. Baronul catarator, carte care scapa oricarei definitii precise (nici conte philosophique, nici roman istoric) este o foarte frumoasa, ironica si deloc moralizatoare “parabola” a ratiunii utopice sau mai bine spus a unui model de ratiune care, nereusind sa modifice realitatea, ramane un instrument riguros de cunoastere a lumii. Povestea baronului Cosimo Piovasco di Rondò care isi petrece toata viata in copaci, traind un raport distant si separat de realitatea istorica si sociala, devine metafora si imaginea iluministului si intelectualului in general care participa, da, la istoria si la viata asociata ei dar pastreaza in profunzime o ironica detasare fata de acestea. In sfarsit, in povestirea epico-cavalereasca Cavalerul inexistent povestea lui Agilulfo, cavalerul fara corp care in armatura lui goala lupta in armata lui Carol cel Mare numai prin forta vointei, este clara imaginea rationalitatii pure si abstracte care nu are sanse de reusita pentru ca nu poate stabili un raport si nu se poate adapta realitatii. In acest ultim roman reflectia critica al lui Calvino despre rolul intelectualului in societate devine fara doar si poate mai pesimista dar in acelasi timp se muta catre functia scriitorului in cadrul finctiunii narative. Vocea naratorului, Suor Teodora, dezvaluindu-si in mod progresiv identitatea, dedica din ce in ce mai mult spatiu reflectiei asupra raporturilor intre scis si viata. Este finalul povestirii (fuga pe cal a Suor Teodora-Bradamante cu Rambaldo) pare ca vrea sa exprime o incredere ironica in posibilitatile si potentialitatile literaturii de a da viata pasiunilor si dorintelor, de a reconstrui sensul experientei umane.

Acestea au fost inceputurile lui Calvino, cu  Poteca cuiburilor de paianjen  - si alte romane care au ramas insa in stadiul de manuscris deoarece in autor, chiar daca primise laurii criticii, incepea sa-si croiasca drum un sentiment surd de nemultumire de sine. El isi dadea probabil seama ca neorealismul perioadei de dupa razboi nu mai era suficient pentru a exprima mutarile si dezvoltarile situatiei sociale italiene si nu gasea inca solutia care i-ar fi permis sa clarifice incurcatura generata de noile realitati.

Astfel, mai in gluma, mai in joaca, Calvino incepe sa scrie Vicontele injumatatit (1952) care povesteste aventurile lui Medardo di Terralba, pe care o salva de tun a turcilor il sfarteca in doua.

«Injumatatit, mutilat, propriul sau dusman este omul contemporan –scrie Calvino povestind geneza acestui roman- Marx i-a spus alienat, Freud i-a spus reprimat, s-a pierdut una dintre starile de veche armonie, se aspira la o noua intregire. Samburele ideologico-moral pe care voiam sa il dau povestii era acesta. Dar in loc sa lucrez pentru a-l aprofunda in plan filozofic, am fost atent sa dau povestirii un schelet care sa functioneze ca un mecanism bine inchegat al asocierilor libere de imaginatie lirica».

Important in roman este personajul Mesterului dulgher Pietrochiodo pentru ca, poate mai mult decat insusi Medardo, vicontele injumatatit, este exemplul omului cu cele mai bune intentii care dau insa cele mai proaste rezultate. Pietrochiodo fabrica furci si instrumente de tortura la comanda vicontelui. Lui nu-i place ceea ce face pentru ca este un om de bine si pentru ca stie ca obiectele fabricate de el servesc la a-i face pe oameni sa sufere dar pasiunea pe care o are pentru munca sa e atat de mare incat nu poate sa inceteze sa mai proiecteze si sa mai construiasca unelte din ce in ce mai ingrozitoare, dureroase, complicate si perfecte din punct de vedere tehnic. Entuziasmul sau este similar cu al acelora care s-au bucurat cand au aflat ca au realizat in sfarsit bomba atomica, persoane pentru care efectele devastatoare ale inventiei lor, chiar daca acestea erau sigure si clare, reprezentau numai un eveniment care s-a intamplat undeva pe harta.

Cativa ani mai tarziu, spre 1956, Calvino s-a apucat sa scrie o alta poveste cu acelasi subiect Baronul catarator (1957), cel mai poetic si bogat roman al trilogiei.

«Si aici, spune Calvino, data compozitiei ilumineaza starea sufletului. Este o epoca a reconsiderarii rolului pe care il putem avea in miscarea istorica in timp ce se alterneaza noi sperante si noi amaraciuni. In ciuda acestor lucruri timpurile sunt mai bune: este vorba de descoperirea raportului optim intre constiinta individuala si cursul istoriei».

Baronul catarator este omul in curs de implinire, omul care refuza arbitrarul si tirania, care se separa de lume dar care, in mod paradoxal, continua sa traiasca in contact cu oamenii, fiind atent la operele si la durerile lor. In cadrul trilogiei acest roman incheie seria celor trei dar in cronologia istorica a compozitiei el a fost scris dupa «Vicontele injumatatit».

Cavalerul inexistent (1959), ultimul roman din punct de vedere cronologic al trilogiei lui Calvino, este si cel mai elaborat, cel mai structurat, cel mai cerebral dintre cele trei romane. Daca scriind primele doua romane, Calvino se lasase dus de inspiratia sa poetica- asa cum putem constata din descrierea lirica a frumusetii unui copac vazut din interior- in «Cavalerul inexistent» el gandeste, dispune personajele care apar ca si situatiile ca intr-o punere in scena care tinde sa ne ofere un spectacol pe o tema data.

Intalnim ca din intamplare razboinicul Agilulfo, nobil palatin fara frica si fara pata, imbracat cu o ingenua armatura, un erou care nu exista insa. Deschizand viziera coifului sau nu vedem decat o adancitura metalica inchisa la culoare si perfect goala. Personajul astfel creat de Calvino este un prototip comun, simbolul unui adevar uman: dam peste el la orice pas, poate chiar si atunci cand ne privim in oglinda.

Calvino spune «Agilulfo, razboinicul care nu exista, a imprumutat trasaturile psihologice ale unui tip uman foarte raspandit in toate sferele societatii noastre. Munca mea in a crea acest personaj a parut dintr-o data simpla.»

Este vorba in mod evident de acel tip de individ care nu exista pentru ca acum nu mai are nici raporturi si nici contacte cu evolutia lumii si se multumeste pur si simplu sa traiasca in functie de niste scheme si precepte predefinite. Ideea a luat nastere in mintea scriitorului in urma unui lung proces: o armatura care merge, lupta si indeplineste cu scupulozitate sarcinile care i-au fost impuse de reguli si ordine, dar care in interior este absolut goala, un om automat, in sfarsit un fel de robot care in roman traieste in timpul lui Carol cel Mare si al faptelor sale de vitejie. Fara sentimente, pareri personale si fara a se revolta, Cavalerul inexistent este cel mai complex personaj al trilogiei si cu siguranta cel mai usor de prezentat in mod adecvat unui cititor ocazional. Pentru a masca aceasta coplesitoare nefiinta a personajului, Calvino face sa se miste in jurul lui Agilulfo care nu exista, cavaleri vii, care, datorita caracterului si vitalitatii lor, pun in evidenta pe de-o parte non-caracterul protagonistului si pe de alta parte dorinta lor de a se afirma ca fiinte umane. Acestia sunt Rambaldo si Torrismondo, doi cavaleri ai vremii trecute care seamana ca doua picaturi de apa cu anumiti tineri din ziua de astazi, in indoieli ca si in certitudini.

«Din formula lui Agilulfo (nefiinta dotata cu vointa si constiinta) –spune scriitorul- am obtinut printr-un procedeu de contrapunere logica (plecand deci de la idee pentru a ajunge la imagine si nu invers cum fac de obicei) formula fiintei fara constiinta sau mai bine spus identificarea generala cu lumea obiectiva: astfel l-am creat pe scutierul Gurdulù. Acest personaj nu a reusit sa aiba autonomia psihologica a lui Agilulfo. Acest lucru poate fi explicat deoarece intalnim peste tot prototipuri precum Agilulfo in timp ce prototipuri precum Gurdulù intalnim numai in cartile etnologilor.

Aceste personaje, unul lipsit de individualitate fizica, celalalt lipsit de individualitatea constiintei, nu puteau sa dezvolte firul povestii; erau pur si simplu enuntarea temei care trebuia sa fie redata de alte personaje, in care fiinta si nefiinta luptau in interiorul aceleiasi persoane.»

E evident ca scriitorul a vrut sa traga un fel de concluzie a ideilor deja expuse deducandu-le din compozitia primelor doua romane. Omul in care se amesteca binele si raul pentru a crea mediocritatea si care nu exista cu adevarat decat atunci cand, sfasiat in doua, devine ori exclusiv bun ori exclusiv perfid, ca si omul care si-a depasit contingentele si dualitatea si stie ce vrea, trebuiau sa fie completati si definiti prin contrast de omul care nu exista, de omul care nu are nici macar o mediocritate care i-ar permite sa existe. Dar, ivit ca o concluzie, in realitate Cavalerul inexistent si-a asumat incet incet caracterul de prolog, nu numai din ratiuni cronologice-cum spunea insusi autorul (fiind cavalerul de la palatul lui Carol cel Mare si ceilalti doi fiind situati in epoci succesive) – ci mai ales pentru ca logica ideilor cerea ca din nimic sa se ajunga la “ceva”, la o spirala de optimism si speranta.

«Sunteti liberi sa interpretati cum vreti aceste trei povesti si nu trebuie sa va simtiti limitati de depozitia pe care am facut-o privind geneza lor, scrie autorul. Am vrut sa fac o trilogie a experientelor care sa arate cum sa te realizezi si cum sa fii uman: in Cavalerul inexistent prin cucerirea existentei, in Vicontele injumatatit prin aspiratia la intregire dincolo de mutilarile impuse de societate, in Baronul catarator printr-o cale care sa conduca la o intregire neindividuala care poate fi atinsa prin increderea in autodeterminarea individuala: trei grade de tatonare a libertatii. Si in acelasi timp am vrut sa fie trei povesti, cum se spune, deschise, care inainte de toate sa stea in picioare ca istorii, prin logica succesiunii imaginilor lor, dar care sa-si inceapa adevarata viata prin neprevazutul joc al intrebarilor si al raspunsurilor pe care le pun cititorului. As vrea sa poata fi privite ca un arbore genealogic al stramosilor omului contemporan, in care orice chip ascunde cateva trasaturi ale persoanelor din jurul vostru, ale voastre si chiar ale mele».

Gandirea profunda a scriitorului trebuie cautata in insasi logica ideilor, care face ca in aceasta trilogie romanele sa aiba o succesiune diferita fata de aceea cronologica a creatiei si le transforma in parabola, nu spun morala (ceea ce nu a fost deloc in intentiile lui Calvino) insa are fara doar si poate conotatii etice. Urmarind acest fir ajungem la concluzia ca raul se naste atunci cand fiinta umana este incapabila sa distinga aceste doua forte (binele si raul) care coexista in ea. Dar “raul” nu se afla numai in sufletul omului: “raul” exista si in societatea care il inconjoara si in viziunea lui Calvino el consista in raportul negativ dintre individ si societate, sau mai degraba in fuga, in capitularea individului, in retragerea sa din fata responsabilitatilor pe care le presupune traiul in societate.

In plus, in viziunea lui Calvino, “rea” este si acea atitudine lipsita de critica a individului in fata relelor lumii, “rau” este si conformismul, care face din fiinta umana un simplu mecanism pasiv al societatii. Deci critica si anticonformismul depasesc notiunea “binelui” asa cum este inteleasa de obicei si implica Familia (in Baronul catarator), Puterea (in cele trei romane) si Societatea insasi.

“Binele” inseamna asadar acordul intre individ si societatea care il inconjoara dar un acord supus analizei minutioase, o viziune descatusata de realitate, care nu este lipsita de revolta, daca este cazul, si de inovatii anticonformiste – ca acelea sugerate de retragerea definitiva a Baronului in copaci.

In sfarsit, “binele” nu trebuie cautat in dulcegariile din latura “buna” a Vicontelui injumatatit deoarece bunatatea lipsita de critica atinge limitele prostiei si ale pasivitatii. Binele trebuie sa fie insotit de coerenta si de judecata, de exercitarea meseriei de “a fi”. Tocmai ceea ce ne conduce la “raul major” denunta Calvino in trilogia sa, mai precis instrainarea individului care devine “propriul sau dusman” deci instrainarea de tot si de toate. Pentru a reactiona impotriva instrainarii, a indiferentei, nu-i ramane omului modern decat cautarea “numai a binelui” care conteaza (in viziunea lui Calvino) si anume a cinstei si a libertatii, o stare a vechii armonii pierdute intre individ si societate, intre om si lume.

Pentru a recunoaste care au fost instrumentele literare folosite de Calvino ca sa se desprinda de neorealismul inceputurilor carierei sale si pentru a gasi limbajul si formele stilistice care erau cele mai conforme cu noul discurs pe care Calvino intelegea sa-l creeze trebuie sa examinam cu atentie geneza psihologica a romanelor. Suntem de acord cu Elisabetta Mondello in ceea ce priveste faptul ca la acea epoca nu mai exista pentru Calvino “separarea intre argumentele literare si argumentele politice”. “Istoria” devenea asadar protagonista in rol principal chiar daca el scria despre istoria antica desi intamplarile “stramosilor” erau de fapt o parabola pentru omul modern. Calvino, cu basmele sale – sau alegorii, sau parabole – acorda libertate absoluta fanteziei nerenuntand la o amara viziune despre lucruri si la o mare dorinta de a le intelege. In basmele sale , in focul de artificii al fanteziei, Calvino introducea neincetat motive realiste, sociale, ideologice si etice. In acelasi timp, pentru a denunta fara sa dramatizeze diversele forme ale tendintei numita “mal de vivre” a omului contemporan, nefiinta, injumatatirea si asa mai departe, el recurgea din plin la ironie ca la o arma de aparare. Trebuie sa notam faptul ca ororile razboiului, abuzurile si torturarile pacii, ruinele si masacrele sau pur si simplu batjocorirea repetata si atroce a unei surori dezechilibrate (in Baronul catarator), au fost mereu povestite intr-o atitudine lejera si care pare indiferenta, cu intentia constanta de a reduce tensiunea pentru a permite cititorului sa nu se opreasca asupra faptelor contingente si de a atinge, dincolo de acestea, sensul profund al parabolei. Dar sa citim printre randuri: lejeritatea si ironia sunt adesea vocea disperarii.

In galeria personajelor literaturii italiene figurile create de Calvino sunt mai mult simboluri si “situatii” decat personaje adevarate, dotate cu conotatii fizice sau psihice. Inexistenti, injumatatiti, rebeli sau cataratori, principalii protagonisti ai trilogiei sunt fructul postulatului insusi al romanelor si isi indeplinesc sarcina lor emblematica si alegorica fara a deveni vreodata cu adevarat “persoane”. Nu se poate spune acelasi lucru despre personajele accesorii care – cu exceptia lui Gurdulù, el insusi simbol – sunt facute din carne si oase, se misca si actioneaza intr-un context care este mai apropiat de realitate. In realitate ei sunt “un portret unic, portretul nostru”. Portretul “raului” ca fractura intre om si lume si portretul “binelui” ca intregire, integrare si autodeterminare.

IN ALTO